jurnal de calatorie prin Tara Fagarasului: profesoara de... icoane pe sticla

Într-o vineri, pe la prânz, ne-am „întâmplat” în Şinca Nouă... Soare şi lume multă la Căminul Cultural – lucru foarte rar întâlnit în zilele normale, de lucru, de peste an! Am intrat şi noi... parcă în altă dimensiune. Peste 200 de icoane înşiruite perfect pe pereţi şi pe nişte suporţi specilali, oameni ai locului plimbându-se uşor, respectos, printre exponate, un grup de copii în port popular stând cuminţi pentru o şedinţă foto, un domn primar distins şi o doamnă frumoasă, însărcinată, cu o trăistuţă roşie ţesută, supraveghind liniştea evenimentului. Se inaugura expoziţia cercului de pictură pe sticlă a comunei Şinca Nouă, sub îndrumarea profesorului arhitect Daniela Ciocănaru. 262 de icoane absolut minunate, îmbrăcate atent într-o ramă specială, de lemn, cu o uşoară patină a timpului, cozonac proaspăt şi sirop natural de mure pe măsuţa de la protocol! Am vrut pe loc să aflăm istoria acestei „întâmplări” şi din vorbă în vorbă am reconstruit o poveste cum numai aici se putea întâmpla...

Comuna Şinca Nouă este recunoscută deja în Ţara Făgăraşului ca fiind una cu un primar „ numai suflet”. Dumitru Flucuş le spunea jurnaliştilor de la Formula As, acum vre o doi ani, povestea satului, aşa cum numai el ştie să o facă. În acelaşi timp, undeva în Bucureşti, familia Ciocănaru hotăra să se mute la curte. Naşii lor, tot bucureşteni, îşi găsesc „curtea” undeva tocmai în Ardeal, la Şinca Nouă şi pornesc să vadă locul. Îşi iau şi finii cu ei, iar pe drum le dau să citească povestea locului în Formula AS. Aceea spusă de Mitruţ Flucuş... Daniela şi George sunt fascinaţi de isoria satului, de felul în care-şi păstrează oamenii tradiţiile, de felul cum au plecat aceştia să întemeieze vatra satului cu clopotul bisericii lor în căruţă... Era o zi ploioasă cănd au ajuns aici, dar totuşi au simţit că vibrează în acelaşi timp cu locul! Şi s-au hotărât să lase tot în urmă şi să se mute în Transilvania, pe un deal, de unde se vedea tot sătucul! Doi dintre cei trei copii ai familiei învăţau la o şcoală particulară (Anastasia Popescu), aveau un anumit standard de viaţă, dar imediat ce au ajuns la căsuţa nouă, şi-au adaptat ritmul vibraţiilor satului şi acum parcă ar fi aici de o veşnicie!

„Într-o zi i-am spus fetiţei mele mai mari, Iulia, că mi-ar plăcea să fac un curs de icoane pe sticlă cu copiii din sat, cu care se întâlneau ele la joacă. Aşa am simţit în acel moment! Peste câteva zile, Iulia a venit de pe derdeluş cu două prietene, hotărâte să fie primele mele cursante. Între timp a mai venit o fetiţă... mă uitam la ele şi-mi dădeam seama că Dumnezeu mi le-a trimis şi acolo, în bucătărie, unde erau, am ţinut prima lecţie! Apoi s-au mai adunat câţiva, domnul primar mi-a venit în întâmpinare şi mi-a propus să fac un cerc la şcoală şi uite aşa a început în urmă cu un an toată povestea asta frumoasă... Cercul de icoane pe sticlă are loc sâmbăta, la şcoală. Avem 2 grupe. De dimineaţa 2-3 ore cei mici, apoi 2-3 ore cei măricei. Sunt peste 60 de copii înscrişi. Nu au talent până la ultimul, dar eu îi încurajez pe toţi. Cei care nu au nici o legătură se retrag singuri... întodeauna începem cu rugăciune, povestim despre sfinţii pe care-i pictăm, despre vieţile lor, ascultăm muzică religioasă! Una din fetiţe îmi spunea tare supărată într-o zi: „ doamna, nu-mi iese faţa sfântului!” În loc să-i schiţez câteva linii am întrebat-o: te-ai rugat? Ea: „nu!” Peste o jumătate de oră a venit la mine cu icoana foarte reuşită şi mi-a spus: „Aţi avut o idee foarte bună...” Cam ăştia sunt copiii, trebuie luaţi încet, cu răbdare, pe limba lor! E o pictură naivă cu extrem de mult suflet românesc pus în ea! Dacă mă credeţi habar n-am care-i valoarea la ceea ce fac, pentru că nu le recomand să înceapă să vândă. Deoarece se pervertesc, pierd partea frumoasă în altă poveste, comercială. Promovarea prea mare şi scoaterea lor din mediul acesta, care de fapt este inspiraţia lor, le strică sufletul, pierd harul... Prima noastră expoziţie a fost de Pasti, cu 60 de icoane, iar aceasta este a doua. Soţul meu face ramele, din lemn, date cu un baiţ special care scoate în evidenţă fibra lemnului. Femeile din sat m au ajutat cu ceva ştergare frumoase care se pun la icoană în casă, toată lumea a stat în jurul nostru! Ăsta e un alt lucru extraordinar aici: oamenii vin înspre noi să ne ajute, fiecare cu ce poate! Uite, îmi dau seama în timp ce vorbesc, cât de fericită sunt aici. Cât de fericiţi suntem şi ce frumos ne cresc copiii, avand în jur femei asemeni cu tanti Letiţia, care ne îndeamnă să bem lapte, nu Coca Cola... "