ce a mai ramas din balurile de iarna...

Cam pe la sfarsitul lui februarie. De Dragobete! Traditie impumutata de pe la sasi... Fie ca ii spune "Balul cu coşul", "Balul Insuratilor", "Balul Indragostitilor", satenii se aduna si petrec. Mai in ton cu vremurile moderne, mai cu sclipiri de traditii vechi la care tin, mai de gura prietenilor, mai de dorul intalnirilor cu oameni dragi imprastiati prin lume ...

hai sa facem o comparatie imaginara:

1. Sală de bal în Viena, cu oglinzi uriaşe, pereţi acoperiţi cu picturi elegante, candelabre de cristal, uşi masive, scaune şi fotolii tapiţate cu catifea,  rochii masive cu trenă, dantelă, mătase, mărgele, croieli fine, mănuşi şi diademe. Orchestră...

2. O sală de cămin cultural într-un sat din Ţara Făgăraşului,  cu podină şi scaune de lemn, oameni veseli, îmbrăcaţi în costum tradiţional, veritabil. Lăutari...

Două imagini a căror autenticitate şi frumuseţe tipică locului,  nu o poate contesta nimeni!

 Astazi s au schimbat lucrurile. Caminele culturale au gresie si termopan, scaune de plastic, lambriuri de lemn si balustrade de fier forjat... da, alaturari mai putin fericite! Insa in acest context am mai gasit anul asta la Şona, doi batrani care sa ne povesteasca un pic cum erau balurile pe vremea lor

Ioan si Viorica Binnig din Sona sunt casatoriti din 1962. Au doi copii plecati in Italia, care au sunat mereu in ultimele zile insistand ca parintii lor sa mearga la balul traditional... "ne-or zis sa facem ce face satul tot, sa nu ne lasam. Tare ar mai hi vint si ei... Inainte taiam la colectiv vitei, faceam tuica din altoi si ne veseleam cu tot satul. Mai era o vreme cand veneam la bal cu traista ori cosul cu coasta fripta, carnati, carne din borcan, muraturi, ceapa, slanina si pituca de casa. Jumatate de rachiu si 2 sau 3 litri de vin - dupa cum se stia fiecare de beutor. Cozonac, uscatele si invartite, ori scovarzi cu gem. Si niciodata nu mi lipsea rochia larga si surtu tesut in razboi

Anul ăsta, Tanti Viorica cu părul ei alb pe care şi-l purta frumos pe sub o cârpă potrivită şi-a îmbrăcat bărbatul cu un laibăr nou de lână, ştrincănit pentru atunci când iese în sat, între lume: „că nu avem mătase cum au chinezii, noi avem lâna, inul şi cânepa...”

Am admirat coşurile cu  merinde acoperite cu şervete ţesute de bunici, borcanele cu gogonele aranjate ca-n revistele de food, zâmbetul cald al oamenilor, poveştile lor mândre din bătrâni, dragul cu care se adunaseră împreună...

Faptul că există astfel de evenimente este demn de toată lauda, dar trebuie să avem mare grijă de felul în care facem aceste lucruri, de felul în care le purtăm prin vremuri! Identitatea noastră (indiferent că este culinară, vestimentară, că sunt tradiţii, poveştile neamului de făgărăşeni, petrecerile, ori e vorba despre  spiritualitate şi istorie)  trebuie tratată cu respect şi dusă mai departe corect, potrivit liniei sale autentice şi adaptată timpurilor care, iată, nu ne iartă pe nici unii! În ceea ce priveşte dragul de joc şi voie bună a oamenilor din Ţara Făgăraşului: jos pălăria! Au chiuit, s-au bucurat, şi-au dat mâna în hore interminabile, au tocit pingele şi duşumele deopotrivă! Au petrecut până la ziuă, spre bucuria bătrânelor, care a doua zi, duminică, au avut mai mult loc în bisericile de acasă, pentru ca tinerele au dormit până târziu...