Jurnalul călătoriei noastre printr-o „ţară” fascinantă, în care, la aproape fiecare intersecţie de drumuri, se află câte o troiţă cu braţele întinse spre cer ca într-o rugăciune mută! Proiectul care redescoperă poveştile unei lumi pe cale de dispariţie, le adună, le conservă şi le spune mai departe ( în albume de fotografie şi poveşti, colecţii de cărţi poştale, mini filme documentare, expoziţii, etc) Ţara Făgăraşului (Ţara Oltului) înseamnă zona binecuvântată dintre Munţii Făgăraşului, Olt şi dincolo de el. Peste 60 de sate, răsfirate în jurul Cetăţii Făgăraşului (una dintre cele mai bine conservate din Europa) şi traversate, şerpuit, de Drumul Naţional 1 (Braşov - Sibiu) „Ţara” cu poveştile eroilor partizani care au luptat, din munţi, împotriva comunismului, sau a celor care au trecut, vitejeşte, prin 2 războaie mondiale şi au rămas drepţi, ca brazii. „Ţara” cu lanţul de biserici fortificate, mixul aproape perfect de culturi ( românească, săsească, maghiară) “Ţara” cu peisaje fabuloase, ţesături autentice, suveica ce colindă prin lume, meşteri populari - „tezaure umane vii”, arhitectură si oameni faini, multe tradiţii păstrate, încă, cu sfinţenie şi o bucătărie gustoasă, plină de arome şi poveşti! „Ţara” în care batem grăbiţi la porţi şi suflete închise, ca să salvăm de la uitare şi ignoranţă o bucăţică de Românie autentică! De ce ne grăbim? Pentru că în ritmul în care ne mor bătrânii, ne mor şi poveştile! Ori poveştile astea, sunt, pentru noi, CELE MAI FRUMOASE POVEŞTI DIN LUME! (proiect iniţiat şi coordonat de Alina Zară)

luni

ne mor batranii...

Ne mor bătrânii... Rămân uliţele pustii! Şi se duc cu povestile lor cu tot, cu credinţa, cu neamul, cu blândeţea, înţelepciunea şi curajul cu care au trăit mai bine de 80 de ani! Tătucu a murit în Săptămâna Luminată. Potrivit Tradiţiei, e singura perioadă în care porţile Raiului sunt deschise... A fost soare în ultima zi a lui aprilie. În cimitir, munţii stăteau să cadă peste noi. Au rămas însă neclintiţi,să vegheze la capătâiul bunicului blând, care se pusese să hodinească pentru totdeauna, şi a bunicii frumoase, care a rămas singură, să-l plângă... pentru că acum 57 de ani, într-o zi frumoasă ca asta a jurat cu mâna pe suflet: "până când moartea ne va despărţi". Şi dincolo de ea!

"O fost ca un fulger care m-o traznit in moalele capului. Si ce daca eram batrani amandoi? Era al meu. Aveam grija unul de altu...Mi-o adus toata viata, in fiecare zi,  flori cand se intorcea din camp. Acum, la batranete, trimitea mereu pe careva sa mi cumpere de la oras...  Azi noapte am intins mana prin somn sa l copar, sa l intreb daca i bine... si am gasit locul gol. M o strafulgerat pana in fundul sufletului si am inceput sa plang... Azi dimineata, cand am deschis ochii, am vazut vaza noastra veche, goala. Si am plans iar... O sa pui niste flori din curte in ea, ca sa nu mi mai fie asa amare diminetile... "

Un comentariu:

  1. dragii de ei :)

    impresionant, o poveste similara (tot 57 de ani) au trait si bunicii mei

    RăspundețiȘtergere